„Eu, fotograful” aka „I, robot”.
Am fost eu sambata la poze si am redescoperit entuziasmul de a fotografia. Este imposibil sa nu treci pe langa ceva anume si sa te uiti ca prostul „ma imi place chestia asta… dar nu o pozez ca ixulescu a zis ca … o poza de genul asta nu are poveste”. Happened to me! JUR!
Am vazut la Romana doi papuci, asezati frumos pe un ziar si am zis „Fuck cat de misto! Stau asa de bine aici! Oare ai cui sunt? De ce ii tine in mijlocul trotuarului?” Cu siguranta aia doi papuci care pozau special pentru grupu de foto-incepatoro-amatori au ceva de povestit. Doar stau singuri pe trotuar, pusi cu grija pe un ziar! Trebuie sa fie ceva special cu ei, ceva unic, ceva care papucii vostrii de acasa nu il au si nu il vor avea in 1000 de ani.
Printre alte „poze” facute mai se afla si „scaunul”. Un scaun vechi, jerpelit si homeless. Sunt curios cate funduri s-au afundat in el, cate partzuri a mirosit, cati oameni a ajutat sa schimbe un bec si asa mai departe… Subiectul pozei… inexistent.
Inca un exemplu: semn comunist de telefon public. O fotografie care iar nu are subiect… parerea mintii luminate de pe forumul respectiv.
Parerea mea umila: o fotografie care ar reprezenta un perete alb (sau orice lucru monoton de alte culori si asa mai departe) nu ar avea subiect. Un perete alb imaculat nu are ce poveste sa spuna. Este un perete alb, perfect, fara trecut, fara viitor in fotografia respectiva. Nu am inteles atitudinea celor cu mai multa experienta, cu reputatie pe forumuri, reputatie castigata de-a lungul timpului.
