Există un experiment mental simplu pe care îl poți face acasă, fără echipament special. Îți trebuie doar o hartă a lumii, un creion și capacitatea de a suporta adevăruri inconfortabile. Trasezi o linie de la Washington la Berlin, de la Pentagon la Bruxelles, și te întrebi: cine conduce de fapt continentul ăsta? Răspunsul e că Europa conduce singură — dar cu GPS-ul setat de altcineva.

Bine ați venit în cel mai mare spectacol de magie al secolului: cum să convingi un întreg continent că ideile altcuiva sunt ale lui.

“Europa e ca acel prieten care îți spune că el a ales restaurantul, uitând că tu i-ai trimis meniul cu două zile înainte.”

Actul I: Conducta care știa prea multe

Să începem cu Nord Stream. Un proiect de infrastructură energetică de câteva miliarde de euro, construit cu meticulozitate germano-rusă, menit să asigure “independența” energetică a Europei față de… oricine altcineva decât Rusia. Problema? Nu era “independență” față de America.

Și uite că, în 2022, cineva — un cineva cu scafandri foarte bine antrenați și o agendă foarte clară — a decis că țeava trebuie să dispară. Jurnalistul Seymour Hersh a documentat implicarea americană cu o precizie incomodă. Reacția Europei? Liniște diplomatică. Câteva întrebări retorice puse cu vocea celui care știe că nu va primi răspuns și nu dorește unul.

Germania, țara care a plătit cel mai mult pentru această conductă, a cerut scuze cum ceri scuze șefului când ți-a stricat mașina — adică nu ceri, zâmbești și îți cumperi alta. Că cine ești tu să-l deranjezi?

Actul II: Războiul la comandă

Ucraina — un conflict cu rădăcini reale, cu suferință reală, cu oameni reali care mor. Să nu reducem asta la cinism pur. Dar să fim onești: cine a câștigat cel mai mult din acest război? Europa plătește factura energetică dublată. Europa primește valuri de refugiați. Europa suportă inflație, instabilitate, dezechilibre politice interne.

America? America vinde gaz lichefiat la prețuri record către același continent pe care l-a ajutat să rămână fără gaz rusesc. America vinde armament. America și-a consolidat NATO — o alianță care fără Rusia ca amenințare activă ar fi murit lent de irelevantă. Coincidențe fascinante, nu?

“When it’s profitable to be the solution, it’s also profitable to be the problem.” — concept des invocat în critica industriei farmaceutice sau militare, fără un autor cert dar care se muleaza perfect pe situatia noastra.

Iar Europa, în loc să medieze, a ales să fie cel mai entuziast susținător al unui conflict pe propriul continent. Entuziasmul ăsta ar fi admirabil dacă ar fi dezinteresat. Dar când plătești tu facturile și altcineva colectează dividendele, se cheamă altceva.

Actul III: Iran și al doilea front

Acum este Iranul în scenă. Un nou conflict care e copt, cu Europa privind anxios cum America și Israel configurează un alt teatru de operații. Și care e răspunsul european? Sancțiuni, declarații solemne, preocupare profundă exprimată în comunicate de presă pe care nu le citește nimeni.

Între timp, fluxurile comerciale se reconfigurează. Rutele energetice se redefinesc. China — care a stat cuminte și a cumpărat petrol rusesc la reducere în timp ce Europa plătea premium — privește acest haos cu satisfacția unui jucător de șah care vede adversarul eliminându-și singur piesele.

Masterplanul, dacă există, e elegant în simplitatea lui: ține Europa ocupată cu crize la graniță, ține China izolată prin tensiuni comerciale și presiuni tehnologice, și asigură-te că dolarul rămâne moneda în care se rezolvă toate problemele. E imperialism 2.0 — fără colonii, fără ocupații, doar cu dependențe bine calibrate.

Interludiu special: România, elevul silitor din ultima bancă

Această secțiune este dedicată cu drag țării care a reușit performanța unică de a fi simultan victimă a geopoliticii și voluntar entuziast în propriul dezavantaj.

Dacă Europa e marioneta, România e marioneta marionetei — cu propria ei scenă, propria ei publicitate și un buget de producție făcut din fonduri europene cheltuite cu… creativitate.

România stă la granița cu Ucraina, găzduiește baze NATO cu zâmbetul larg al omului care tocmai și-a închiriat sufrageria și doarme în debara, și aplaudă fiecare escaladare militară din zonă cu un entuziasm care ar fi emoționant dacă nu ar fi atât de scump. Avem rachete Patriot poziționate strategic, soldați americani pe pământ românesc și o clasă politică atât de dedicată intereselor atlantice încât uneori uită să fie dedicată și intereselor românești.

Dar ce câștigă România în schimb? Promisiuni. Vize. Mai mult vize. Și ocazional, o vizită de stat în care un oficial american pronunță “București” cu un accent care face Carpații să plângă, după care pleacă și uită că am existat până la următoarea criză în care avem nevoie de teritoriul nostru.

“România e ca acel coleg de apartament care plătește chiria la timp, curăță baia și lasă cheia sub preș — și se miră de ce nu e invitat la petrecere.”

Între timp, acasă: spitale cu pereți căzuți, autostrăzi care există mai mult în comunicate de presă decât în asfalt, și o diasporă de câteva milioane de oameni care au votat cu picioarele pentru că au înțeles mai devreme decât politicienii că loialitatea unilaterală nu e o strategie, e un obicei prost.

Cel mai trist? România are o poziție geografică de invidiat, resurse naturale, oameni inteligenți și o istorie care ar justifica mult mai multă încredere în sine. Dar undeva pe drum, am confundat suveranitatea cu supunerea și am numit-o parteneriat strategic.

Epilog: Europa are nevoie de o oglindă

George Carlin spunea in 1996 că politicienii nu vin de pe Marte — îi creăm noi. Același lucru e valabil pentru Europa ca actor geopolitic: reflectă exact atâta voință câtă are. Și în acest moment, voința pare un contract de outsourcing.

Nu e o teorie a conspirației să observi că cel mai mare beneficiar al instabilității europene nu e european. Nu e anti-american să întrebi cui servesc deciziile tale. E pur și simplu igienă politică de bază — genul pe care Europa a ales să-l ignore în favoarea unui sentiment confortabil de solidaritate atlantică.

Solidaritate. Frumos cuvânt. Mai ales când plătești tu covrigul și mănâncă altul.

Dar stai liniștit, Europa. Ai în schimb valori. Și declarații. Și un viitor în care poate, poate, vei întreba și tu cine a setat GPS-ul înainte de a apăsa Start.

Iar tu, România — mai ales tu — ai putea să ridici o dată mâna și să întrebi: bine, dar ce primim noi? Nu e irespect față de aliați. E respectul față de tine însuți. Ceea ce, recunosc, e un concept relativ nou pe la noi.

• Opiniile exprimate sunt satirice și nu reprezintă adevăruri absolute — cu excepția conductei, care e o chestiune de beton și explozivi. Și a autostărzilor, care sunt o chestiune de… speranță.