Decembrie 1989 – revoluția l-a înlăturat de la putere pe Ceaușescu si cumva l-au și executat. Poate din exces de zel sau poate ca stia prea multe, poate era o piedica in “marele plan”.
2018 – aproape 30 de ani mai târziu, după ce tara a “scăpat” de comunism, nu se vede nici o luminiță de la capătul tunelului. Optimismul a fost călcat în picioare de OUG-uri, de legi, de decizii pe care le-am văzut gândite si puse în execuție de clasa politica.
România este membra UE, cumva pe ultimele locuri, oamenii buni cauta sa plece în străinătate, alăturându-se celor care au plecat în acești 30 de ani de bâlbâieli politice incompetente. Tara este într-un faliment nedeclarat. Datorii mari, taxele tot cresc, impozite noi tot apar iar cheltuielile de zi cu zi pentru a asigura un trai decent locatarilor tarii (reparații, infrastructura, sanatate, invatamant, etc) tind spre 0.
Daca ar incepe o noua criza economica probabil ca in Grecia a fost parfum in 2008 fata de ce s-ar intampla aici.
Silviu Brucan a declarat profetic ca “Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”. Pe la jumătatea celor 20 de ani eram încă optimist, iar dupa inca 20 de ani de atunci mi-a pierit orice optimism, mi-a ramas doar ura si dispret. Tot domnul Brucan a declarat in ’88 ca a fost ca un os de peste in gatul lui Ceausescu. Asa simt acum ca-s politicienii ăștia pentru popor. Un os de peste de care nu poti sa scapi, la un moment dat ori faci o infecție si crăpi, ori mergi la spital și scoți osul.
