mamaligaDe ce mămăligă și nu lămâie? Totul vine de la forma semnului începătorului. As tinde sa consider mămăliga un cerc iar lămâia un… altceva decât cerc. In mămăliga mea de prieteni se folosește termenul de “mămăligă”. Eu cred ca este corect sa-i spunem asa…

Așadar, sa începem legenda cu câteva specificații cu caracter legal, ca în primul an este obligatoriu sa pui semnul distinctiv. Experiența mea, de când sunt la volan cu mămăligi pe parbriz și luneta împarte șoferii din jurul meu în 2 categorii:

– aia cu “te-n chilu’ meu de pe sosea, hai mai repede! Claxon, claxon, înjurătura, mâinile în aer, aerobic la volan”, în continuare numiți grobieni.
– restul lumii, cei care observa semnul si se comporta ca atare.

Legenda spune ca în momentul în care ai mămăliga porți un fel de stigmata, conduci infect și toată lumea te ia la trei păzește, toată lumea iți taie fata, te claxonează și asa mai departe. Legenda este adevărată doar în cazul primei categorii, doar pentru momentele în care nu pornești cu scârț…

Eu am stigmata mămăligii, glorie mămăligii. Eu sunt începător, fac greșeli si multumesc categoriei 2 de soferi care mi-au acordat prioritate, care nu au uitat ca si ei, doamne, au purtat glorioasa mamaliga.

Despre scoala de soferi, doar de bine. Ce se face acum la scoala nu are de-a face cu ce se intampla in realitate. Inveti sa tragi de covrig, level 1. Cred ca poligonul era bun, cred ca ar trebui sa te scoata si pe autostrada sau pe un drum expres, cred ca ar trebui sa faci mai mult de 2 parcari (una cu spatele si una laterala, atat cat am facut eu)…

Sanatate si glorie mamaligii… si mielului.

 

Hello… Sunt începător…

Îmi este încă greu, încă învăț. Nu am chiulit de la școală și nici nu am fost un elev delăsător.

Am făcut școala la 31 de ani, dintr-un imbold de a mai face ceva, după sau înainte de munca. Un mic proiect care sa îmi ocupe timpul. E destul de greu la 31 de ani “you can’t teach an old dog new tricks”, dar am luat examenul și acum șofez.

Știu ca trebuie sa trec prin botezul începătorului, știu ca mămăliga ii scoate pe unii din sărite dar mai am un pic de stigmata și scap.

Practice makes perfect.

Brian-Tracy-Success-QuotesDupa 7 ani și 8 luni (de aici am făcut calculul cu 3 sferturi de deceniu) a sosit momentul sa spun la revedere locului actual de muncă si sa îmbrățișez o alta companie, un alt ritm de munca și evident o altă mentalitate.

Mulțumesc colegilor ca m-au suportat, prietenilor si familiei.

Sunt sigur ca provocările ce vor urma îmi vor fi de folos și ca ma voi dezvolta profesional în direcția pe care o doresc. Totul a venit dupa ce un prieten a “share-uit”  acum câteva luni pe LinkedIn o poza care spunea “succesul începe în afara zonei tale de confort”.

“Calitatea” care am ajuns sa o urăsc cel mai mult, sinonima cu: duplicitate, falsitate, fățărnicie, minciună, perfidie, prefăcătorie, viclenie…

Din păcate în momentele în care iți dai seama sau începi să legi niște fapte, ipocritul nu mai are șanse să-și recâștige încrederea. Am căpătat experientă pe acest plan, in detectarea refulărilor ipocrite iar de cele mai multe ori aceste “refulări” sunt fără câștig imediat, fără motiv sunt doar “pentru că… automobile”.

Ipocriții nu sunt oameni răi, ba din contră. Atunci când repeți greșelile la nesfârșit… nu ești un om rău…

do_what_you_loveDe ce se mira oamenii de preferința de a evita dezvăluirea locului unde urmează sa lucrezi după ce iți dai demisia (sau acordul parților)? Dacă majoritatea nu spun, de ce la următorul este aceeași reacție?

Hai ma nici tu nu zici? Dar de ce nu zici?

Este bine, părerea mea, sa nu trîmbițezi unde pleci din varii motive pe care nu o sa le mai înșir aici, sunt de bun simt. A 2-a întrebare este evident:

De ce pleci?

Uite aici motivele pot fi multe dar în nici un caz nu se iese din regula balantei motivante. De multe ori de-motivarea este factorul care poate lua mai multe forme: lipsa unui plan de dezvoltare profesionala, plata insuficienta, colectivul, plafonarea, siguranța la locul de muncă și asa mai departe. Nu o sa spună nimeni, niciodată “De bine ce îmi este!”. Când vine vorba de job nu cred ca-s multi masochiști 🙂

Pana acum nu am plecat nici măcar o data din cauza banilor sau a colectivului. Am avut noroc sa am job-uri bine plătite pentru nivelul carierei mele și colegi mișto, am avut noroc să fac ce îmi place și sa îmi placă ce fac!